Sa fi avut vreo 14 ani, eram de acum adolescent sa zic asa.Vacantele de vara erau lungi dar niciodata plictisitoare,intotdeauna aveam cate ceva de facut, mai ales in ograda mare si binevoitoare a blocului CFR, acolo unde parintii mei locuiau.

Impreuna cu prietenii mei , incingeam mereu cate o miuta cu mingea de 13 lei, cum ne placea noua sa ii zicem.Barele din teava care sustineau sarmele pe care parintii nostri intindeau rufele erau portile noastre si cand mai executam cate o lovitura libera, mingea noastra ajungea direct in geamul mamei de la sufragerie, care se transforma  in mii de cioburi. Iesea MAMA afara cu o falca in cer si cu una in pamant: ” Grijania mamii voastre de  coscogeme coblizani ce sunteti,  dar nu aveti unde in alta parte sa jucati mingea decat in ograda,mergeti pe imas ca e mare si pustiu!”

Mare noroc am avut ca nu ne-a ajuns, ca o incasam rau de tot, mama avand si o jordie in mana, toti care mai de care am fugit care incotro sau saream poarta curtii. Dar ce sa facem pe imas fara mingea noastra, care a fost amanetata fara nici un drept de apel de mama?

Dupa ce mama a plecat, am hotarat cu totii sa mergem la Bahlui,  la pescuit de costrasi(bibani).Ne-am inarmat cu betele de alun, am luat juvelnicul facut de tata si am parasit ograda in graba, ca nu cumva mama sa ne vada.Am mers la gropile de gunoi, de unde am scos repede cateva cutii de rame rosii.Fratele meu mai mic si un bun prieten, Victor, au disparut pe neasteptate.Era pe la sfarsitul lui August,vremea era caniculara, pot spune.”Ei lasa ca stiu ei locul de pescuit !! Or veni ei mai tarziu”,  zic eu.

Undeva in dreapta blocului CFR unde locuiam, la 150 m, se afla Podul Rutier peste Bahlui, care face legatura dintre comuna PODU-ILOAIEI si satul SCOBILTENI. Iar undeva mai la vale, la circa 200 m,  apa se involbura foarte tare si facea un rotocol mare facand spume, acolo fiind amenajat si locul unde se masura adancimea apei.

Am trecut frumos digul si iata-ma la locul nostru preferat pentru costrasi. Eram absolut incantat de acest minunat peste foarte gustos si de un colorit superb, cu aripioarele lui rosii si dungile negre verticale in forma de V.

Nu a durat 5 minute, ca fratiorul meu apare cu amicul nostru Victor.Scot ei dintr-o sacosa mare o sticla de vin de o culoare rosie ca focul si vreo 50 de nuci, direct din copac luate, deci verzi, intindem cu migala o patura si flamanzi cum eram, am inceput sa bobinam la nuci,(imaginati-va cum ne-am facut pe maini) si sa trecem sticla de vin cand la unul, cand la altul.

Simteam cum ma cuprinde o ameteala de aia placuta si in caldura insuportabila care era, atat ne-a trebuit,insa nu ne-am lasat, am continuat sa pescuim costras dupa costras. Fara sa ne dam seama cum trece timpul, eram fericiti si bucurosi ca nu am furat-o de la mama, nestiind ce avea sa urmeze…

Cum stateam noi concentrati la pescuit urmarind pana rosie sa o traga la fund, de dupa dig cine credeti ca apare? MAMA mea, cu o jordie lunga de salcie spunand: “Parastasul mamii voastre de coblizani ce sunteti, eu va astept cu friptura si mamaliga acasa si voi la pescuit hai?Ati uitat cat e ceasul?”

In disperarea mea dand sa ma ridic, sa o iau la sanatoasa, unde ma prinde mama de urechi tragandu-mi o jordie la fund, de am simtit ca iau foc.

“Treceti la masa haimanalelor ce sunteti !!”

Am luat betele de alun si juvelnicul in care aveam peste 20 de costrasi si am tulit-o catre casa pentru ca nu cumva sa o fur si mai tare.

Chiar daca in aceasta poveste mama pare un pic dura, in realitate nu este deloc asa,este foarte iubitoare si nostalgica,mereu a avut grija ca noi cei patru frati sa avem tot ce ne trebuie,ne-a invatat sa respectam si sa iubim tot ce este frumos: Natura,Flora si Fauna.

Si acum mai merg la pescuit de biban, dar pe Prut.

Autor: Dan Chirosca