PRINCIPALELE SPECII DE PEȘTI CE FAC OBIECTUL PESCUITULUI SPORTIV PE RÂUL PRUT

Scurt istoric al ihtiologiei universale şi româneşti

Pescuitul a fost considerat una din cele mai vechi îndeletniciri ale omului, fiind o activitate de bază ce asigură necesarul vieţii. Odată cu aceasta, a început şi cunoaşterea speciilor de peşti şi a modului lor de viaţă. Observaţiile ştiinţifice asupra peştilor încep odată cu descrierile lui Aristotel (384- 322 î.Ch.) care clasifică şi descrie 260 de specii de peşti bazându-se pe anumite caractere ( absenţa sau prezenţa operculelor, scheletul cartilaginos sau osos).

Lucrări originale de ihtiologie apar abia în epoca Renaşterii când G. Rondelet descrie cu precizie şi detalii anatomice 244  de specii de peşti iar P. Belon şi H. Salviani descriu 292 de specii de peşti marini şi dulcicoli din Italia.

  1. Linne ( 1707 – 1778), întemeietorul nomenclaturii binare moderne îşi concretizează concepţiile de sistematician în lucrarea “Systerna naturae” în care descrie 61 de genuri şi 2600 de specii de peşti.

În România, primele cercetări de ihtiologie au fost realizate în jurul anului 1690 în zona Ada- Kaleh, de către F. Marsigli, inginer militar cu misiuni speciale de cartare pe Valea Dunării, care publică în 1726 o monografie intitulată “Danubius pannonico mysicus (observationibus)”. El figurează şi descrie 5 specii de sturioni şi 37 specii de teleosteeni, între care şi Umbra krameri, pe care o numeşte Gobius caninus, precum şi hibridul de crap şi caracudă. 

În 1905, Grigore Antipa, organizator şi conducător al pescăriilor din România, fondatorul Muzeului de Istorie Naturală din Bucureşti, publică primele sale lucrări de ihtiologie referitoare la sturionii şi clupeidele din nord – vestul Mării Negre şi cursul inferior al Dunării. Lucrarea sa fundamentală este “Fauna ihtiologică a României” ( anul 1909) în care sunt descrise în detaliu 72 de specii de peşti, 2 specii de ciclostomi şi 14 hibrizi. În 1916 publică lucrarea “Pescăria şi pescuitul în România”, în care descrie uneltele de pescuit utilizate pe tot teritoriul ţării şi în care sunt cuprinse şi date valoroase asupra biologiei unor specii de peşti.

În 1932, la iniţiativa lui Grigore Antipa, ia fiinţă Institutul Biooeanografic de la Constanţa, iar în 1940 se înfiinţează Institutul de Cercetări Piscicole Constanţa.

Între anii 1926 – 1937, Ioan Borcea, profesor la Universitatea din Iaşi şi fondator al staţiunii zoologice marine de la Agigea, realizează cercetări ihtiologice privind biologia şi migraţiile principalelor specii de peşti din Marea Neagră. 

În 1934, C. Antonescu publică un determinator al peştilor de apă dulce din România şi semnalizează pătrunderea a două specii nord-americane de peşti în apele noastre (1938).

În 1952, Sergiu Cărăuşu publică un tratat de ihtiologie ( cea mai completă lucrare de ihtiologie de la acea vreme) care cuprindea pe lângă probleme generale de ihtiologie şi descrieri, date de biologie şi răspândire asupra tuturor peştilor dulcicoli şi marini din România.

Cele mai importante şi mai numeroase contribuţii în analiza zoogeografică a ihtiofaunei, le are Petru Bănărescu. În 1964, el publică volumul “Pisces Osteichthyes” care cu cele 959 pagini şi 402 figuri este considerată cea mai completă lucrare românească de ihtiologie.

Începând din 1960 cercetările ihtiologice au fost abordate într-o altă manieră de către institutele de cercetări piscicole şi staţiuni experimentale din ţară. Astfel unele colective de cercetare au urmărit îndeosebi probleme de ihtiologie aplicată şi piscicultură, altele au urmărit probleme legate de biologia speciilor.

După anul 1989, cercetările ihtiologice s-au dezvoltat şi reorientat spre sfera academică şi universitară.

Autor: Emanuel Măgdici